Onoare, tocilari și fotbal – Ep. 3

• Tweet
• Sharebar

• <
• Tweet

Încep orele, iar primul curs este chiar chimia. Deşi nu invățaseră pe cât şi-ar fi dorit de mult, proaspeții sportivi erau încrezători că vor lua şi în această lucrare o notă aproape de perfecţiune. Imediat ce subiectele le-au fost prezentate de către profesor, pe faţa tuturor s-a aşternut un zâmbet de calmitate, chiar şi Albert era încrezător, în ciuda faptului că nici măcar nu deschisese caietul sau cartea de chimie, carte nici nu se ştia sigur dacă are sau nu.

După grijile lucrării, a urmat nemulţumirea celor care fuseseră deja excluşi din echipă, unii motivandu-şi absenţa prin frica de o notă mică, iar ceilalţi prin faptul că nu îi lăsaseră părinţii să aleagă antrenamentul pentru un campionat lipsit de importanţă în detrimentul învăţatului.

Albert: Deci, asta ca să fie clar, e ultima excepţie, de-acum încolo dacă n-aţi venit la un antrenament, nici că veţi mai intra în echipă. Cei care au lipsit în dimineaţa asta, vă aştept la ora 21 la baza de antrenament Puterea, eu am antrenament individual deoarece îmi revin după accidentare, iar cine vrea să reintre în echipă va face cap-coadă antrenamentul cu mine, fără nici măcar o singură pauză. Clar ?

După faţa lungă a celor cărora li s-a adresat mini-antrenorul echipei, cu siguranţă înţeleseseră cu câtă seriozitate şi cu câtă dăruinţă trata Albert acest campionat. Următoarele materii ale zilei nu au pus probleme elevilor, urmând două ore de limba romană, o pauză de o oră şi apoi încă o oră de matematică.

De obicei, în pauza aceea de o oră, tocilarii îşi luau manualele în mâini şi învăţau în continuare, însă azi parcă totul se schimbase, aceştia hotărând să meargă în sala de sport şi să privească pe tableta lui Arhur câteva meciuri faimoase din istoria fotbalului. Alături de Arhur erau Pavel şi Cristi. Cristi era un sufletist, iubea poezia şi compunea chiar el foarte multe poezii. Puţin durduliu şi cam timid, acesta era o fiinţa solitară, însă dovadă că acest campionat schimbase relaţiile dintre colegii clasei a 7-a A este faptul că grăsuţul clasei, Cristian, socializa şi, în loc să fie intr-un colţ ascuns de lume exprimandu-şi sentimentele şi trăirile prin intermediul poeziilor sale, urma să vadă împreună cu doi colegi cu ce se mănâncă fotbalul.

Timp de o oră, Pavel şi Arthur se uitau miraţi la ce reuşeau acum ceva timp Zidane, Ronaldinho, Ronaldo (cel grăsuţ, desigur), Raul, Figo, Del Piero, Maradona, Pele şi mulţi, mulţi alţii. Din când în când, aceştia se trezeau spunând lucruri de genul “cum naiba a făcut asta ?!” sau “nu se poateee !!!”. Șutul celebru al lui Roberto Carlos din lovitură liberă cred că l-au privit de vreo 20-30 de ori, li se părea că sfidează fizica, părea o traiectorie imposibilă.

Cristian nu prea dăduse atenţie celor ce se întâmplau pe tableta lui Arthur, acesta urmărea cu atenţie mişcările elegante ale majoretelor ce chiar în acea oră aveau un antrenament. Admiraţia sa faţa de tot ce era frumos parcă îşi atinsese vârful în acel moment, sărituri ce tindeau spre perfecţiunea Nadiei Comaneci şi coregrafie sublimă, dar mai presus de toate – Simina Dinulescu. Blondă, cu un fizic perfect pentru a fi majoretă, delicată, cu un bun simt al umorului şi una dintre cele mai bune prietene ale lui Cristi, defapt cam singură persoană în care avea încredere acesta. Sentimentele lui Cristi faţa de Simina nu erau egalate decât de teama ca aceasta să nu simtă acelaşi lucru faţă de el. Un romantic incurabil, Cristi avea în gând zeci de modalităţi de a-i recunoaşte acesteia cât de mult o place, însă frica de a eşua lamentabil îl oprea de fiecare dată.

Când l-a observat pe Cristi, Simina i-a zâmbit scurt acestuia şi şi-a văzut de antrenamentul ei, vrând să nu facă nici cea mai mică greşeală, atât de perfecţionistă cu propria persoană era fetiţa aceasta. Relaţia de prietenie dintre aceştia era una foarte puternică, Cristi temându-se şi de faptul că dacă ar încerca ceva şi nu i-ar ieşi, şi-ar pierde în acelaşi timp şi cea mai bună prietenă. Nici azi nu avea să-i recunoască nimic, se mulțumea să o privească lung şi admirativ, doar clopoţelul ce anunţa următoarea oră de clasa l-a putut întrerupe din momentul de contemplare asupra frumuseţii prietenei sale.

…………………………………………………………………………………………………….

Era ora 9 seara, Albert aştepta să vadă dacă cineva va veni să-şi răscumpere gresela din dimineaţa aceleiaşi zile, însă nimeni nu apăruse până atunci. Exact când voia să înceapă antrenamentul, la orizont se zăresc Pavel şi Mihai. Pavel venise şi dimineaţa, Mihai nu.

Albert: Pavel, ce faci măi aici, tu ai fost de dimineaţă…

Pavel: Dar vreau să fac şi acum, de dimineaţă am reuşit doar două ture, ştiu că pot şi mai mult, aşa că vreau să fac încă un antrenament.

Albert: Tot respectul meu, ne apucăm în câteva minute. Mihai, tu trebuie neapărat să termini tot antrenamentul, chiar dacă îţi ia mai mult, altfel nu vei putea să te alături echipei, sunt un om de principii şi din moment ce am zis ceva, aşa va rămâne. Te simţi în stare ?

Mihai: O să dau tot ce pot, rămâne să vedem ce-o ieşi.

Antrenamentul era unul mai dificil ca cel de dimineaţă: 5 ture de teren mare de fotbal, apoi stretching, apoi câteva sprinturi, scăriţe şi abdomene. Pentru Albert era un antrenament uşor, pentru colegii săi era iadul pe Pământ. Pavel a cedat rapid, insă Mihai a tras cât a putut şi a terminat tot antrenamentul, chiar dacă a făcut-o cu o jumătate de oră mai târziu decât Albert.

Albert: Mihai, felicitări, faci parte din echipa clasei a 7-a A ! Pavel, felicitări şi ţie, două antrenamente intr-o zi, chiar m-ai impresionat. Acum haideţi acasă, e deja târziu şi trebuie să mai şi dormim, mâine avem iar antrenament.

Pavel: Păi n-ai anunţat pe nimeni…

Albert: Nu-ţi face griji, am un as în mânecă şi vom face antrenamentul la ora de sport şi în ora de fizică.

Pavel: Nu-l vei convinge intr-o mie de ani pe Străceanu (profesorul de fizică) să ne dea liber la aproape toţi băieţii !

Mihai: Aşa e, nu ne va lăsa, degeaba îţi faci speranţe.

Albert: Băieţi, aveţi încredere în mine, o să facem antrenamentul în ora de sport şi în cea de fizică, atât pot să vă spun. Pavel, eu am în fiecare zi antrenament individual seara, de la ora 21, dacă vrei să mi te alături, m-aş bucura enorm să am ceva companie.

Pavel: Da, mi-ar face plăcere. O să vin seară de seară. Mersi de invitaţie. Pe mâine !

Albert: Pe mâine, băieţi, pe mâine !

Prima zi de antrenamente se încheiase, iar progresele păreau incredibile. Toţi elevii clasei a 7-a A erau atraşi de acest fenomen nou pentru ei, fotbalul, şi toţi erau nerăbdători să devină din ce în ce mai buni. Echipa clasei arăta aşa: Albert, Pavel, Arthur, Sorin, Valentin, Cristian, Andrei, Lucian şi Mihai. 9 puşti ce voiau să dovedească întregii şcoli că nu sunt doar nişte şoareci ai bibliotecilor, onoarea lor era în joc.

Va continua…

Dacă nu ai făcut-o deja, citește Episodul 1 | Episodul 2.

Foto via.